Tatiana Semikaș are 68 de ani. Ea a venit în Moldova împreună cu fiica sa (42 de ani) și nepotul (12 ani) în ianuarie 2024. Până atunci, familia a locuit în România, unde au fugit din cauza războiului din regiunea Odesa. Tatiana a povestit prin ce greutăți a trecut familia sa și cum au fost primiți și sprijiniți în Moldova.
– De unde a venit familia dvs.?
– Suntem din orașul Cernomorsk, din regiunea Odesa. Un oraș frumos de pe litoral. Înainte de război, lucram acolo la o grădiniță, la bucătărie. Nepotul meu, Denis, mergea la școală, iar Larisa, fiica mea, lucra în port, are o educație tehnică. În Cernomorsk am mai lăsat o fiică.
– Cum ați luat decizia de a pleca și cât de dificilă a fost mutarea?
– La început, când au fost primele alarme, dormeam în adăposturi. Nepotul meu a suportat foarte greu acest lucru și am decis că trebuie să plecăm din Ucraina. Școlile nu funcționau și era necesar să continuăm cumva educația, așa că am plecat în România, la recomandarea unor cunoștințe. Este o țară vecină, nu departe de casă.
Ne-am adunat lucrurile pe care le-am putut lua și am plecat. Atunci nu era destul transport. Un prieten de familie ne-a dus până la 6 km de Palanca. De acolo am mers pe jos până la graniță. La graniță era o coadă foarte mare, dar am reușit să trecem vama fără probleme. Toți erau lăsați să treacă. Acolo era o bucătărie, câteva corturi unde oamenii se puteau odihni. După aceea am plecat spre România, la București.
Pensionara care a fugit de război împreună cu familia sa a găsit sprijin și ajutor în Moldova
Tatiana Vasilievna Semikaș are 68 de ani. Ea a venit în Moldova împreună cu fiica sa (42 de ani) și nepotul (12 ani) în ianuarie 2024. Până atunci, familia a locuit în România, unde au fugit din cauza războiului din regiunea Odesa. Tatiana a povestit prin ce greutăți a trecut familia sa și cum au fost primiți și sprijiniți în Moldova.
De unde a venit familia dvs.? Suntem din orașul Cernomorsk, din regiunea Odesa. Un oraș frumos de pe litoral. Înainte de război, lucram acolo la o grădiniță, la bucătărie. Nepotul meu, Denis, mergea la școală, iar Larisa, fiica mea, lucra în port, are o educație tehnică. În Cernomorsk am mai lăsat o fiică.
– Cum ați luat decizia de a pleca și cât de dificilă a fost mutarea?
– La început, când au fost primele alarme, dormeam în adăposturi. Nepotul meu a suportat foarte greu acest lucru și am decis că trebuie să plecăm din Ucraina. Școlile nu funcționau și era necesar să continuăm cumva educația, așa că am plecat în România, la recomandarea unor cunoștințe. Este o țară vecină, nu departe de casă.
Ne-am adunat lucrurile pe care le-am putut lua și am plecat. Atunci nu era destul transport. Un prieten de familie ne-a dus până la 6 km de Palanca. De acolo am mers pe jos până la graniță. La graniță era o coadă foarte mare, dar am reușit să trecem vama fără probleme. Toți erau lăsați să treacă. Acolo era o bucătărie, câteva corturi unde oamenii se puteau odihni. După aceea am plecat spre România, la București.
– Cum ați trăit în România?
– Am locuit în România aproximativ doi ani. La început am închiriat o locuință, iar apoi am locuit la biserică. S-a întâmplat că pastorul local era din orașul nostru și ne-a invitat să locuim acolo când ne pregăteam deja să ne întoarcem în Ucraina. Acolo nu plăteam chirie. Românii ne aduceau alimente, iar eu găteam pentru toți.
– De ce ați decis să vă mutați din România în Moldova?
– Am plecat din România din cauza limbii. Mi-a fost greu, la fel și nepotului, pentru că la școală era doar un ascultător. Deși era lăudat pentru că învăța repede limba. Acolo avea profesori din Ucraina, dar nu a primit niciun certificat pentru anul petrecut. Am venit în Moldova pentru ca nepotul să poată studia și pentru a fi mai aproape de casă.
– Unde locuiți acum?
– La început am locuit în căminul „Meridian”, unde trăiesc mulți refugiați. Am avut noroc că o organizație non-guvernamentală, Acted, ne-a oferit sprijin printr-un program care ne-a permis să avem locuință gratuită timp de șase luni. Așa ne-am mutat într-un apartament, unde locuim acum. Pe 30 octombrie se va încheia programul și deja căutăm un apartament de închiriat. Fiica mea caută muncă pentru a ne putea întreține. În prezent, lucrează seara într-un magazin, dar ar dori să găsească un loc de muncă stabil.
– Întâmpinați dificultăți în găsirea unui loc de muncă la Bălți? V-ați confruntat cu discriminare?
– Nu, niciodată. Aici totul este foarte bine, inclusiv cu limba. Chiar și în România ne-a fost bine. Fiica mea știe engleză, așa că nu i-a fost greu să comunice. Aici este greu de găsit un loc de muncă acum, dar ea încearcă. Caută anunțuri și verifică pe rețelele sociale. În general, am fost primiți foarte bine aici și am primit chiar și asistență medicală gratuită.
– Ce probleme de sănătate aveți?
– Sunt invalid de gradul doi. Am diabet zaharat. Înainte de război, nu evolua atât de rapid, dar pe fondul tuturor acestor evenimente, vederea mea a început să se deterioreze brusc. Fiica mea a găsit prin rețelele sociale organizația „Uniunea pentru Echitate și Sănătate”, care oferă ajutor medical refugiaților din nordul Moldovei. Sunt infinit recunoscătoare.
O asistentă medicală de la organizație mi-a dat o trimitere la un oftalmolog. Mi-au verificat vederea și doctorul mi-a spus că trebuie să fac urgent o operație, pentru că deja nu mai vedeam deloc cu un ochi, totul era ca printr-o ceață. Mi-au spus că trebuie să fac operații la ambii ochi. La început am ezitat, era nevoie de multe analize și consulturi la specialiști, dar personalul organizației m-a ajutat. Datorită lor, am reușit să fac toate analizele și consulturile. Pe 18 iunie, am făcut operația. M-am temut foarte mult, dar operația a durat doar 20 de minute și totul a decurs perfect. Totul a fost gratuit. De asemenea, m-au ajutat să obțin un aparat pentru măsurarea glicemiei. Le sunt foarte recunoscătoare.
La „Uniunea pentru Echitate și Sănătate” au ajutat și fiica mea. Larisa a avut o criză renală și a primit consultații și tratament gratuit.
– Ce alt ajutor ați primit în Moldova?
– Am primit mult ajutor cu produse alimentare și produse de curățenie. Ne-au oferit vouchere pentru alimente în magazinele locale. Am primit ajutoare în valoare de 2200 de lei. Fiica mea găsește pe rețelele sociale diferite programe de ajutor pentru ucraineni aici.
– Cum s-a adaptat nepotul dvs. la viața în Bălți?
– Denis merge la o școală rusă, la Lomonosov. Îi place foarte mult acolo. Profesorii sunt înțelegători cu el. Copilul este integrat în viața normală și nu se concentrează pe ceea ce a trăit. Școala îi oferă și mese gratuite.
Nepotul meu a făcut sport dintotdeauna, fotbal, atât în Ucraina, cât și în România. Aici vrea și el să continue cu sportul. La ora de educație fizică, profesorul l-a observat și i-a spus: „Denis, tu trebuie să joci baschet”. Este înalt și foarte activ. Am luat legătura cu profesorul, dar antrenorul nu l-a putut primi pentru că nu este cetățean al Moldovei, iar el pregătește sportivi moldoveni profesioniști.
Totuși, datorită „Uniunii pentru Echitate și Sănătate”, Denis a fost într-o tabără de vară. A făcut noi cunoștințe. Îmi place că în Bălți sunt multe cercuri pentru copii și nu sunt lăsați de izbeliște.
– Ce perspective vedeți pentru dvs. în viitor?
– Eu sunt pensionară, dar îmi doresc ca fiica și nepotul meu să aibă o viață normală. Am fost recent în Cernomorsk. Cândva un oraș frumos și verde, acum este aproape pustiu. În principal sunt turiști din Vinița și Liov, iar locuitorii de bază sunt puțini. Alarmele sunt de câteva ore pe zi, nu este electricitate. M-am întors înapoi cu inima grea. Deocamdată nu plănuim să ne întoarcem, vom încerca să ne stabilim aici, să căutăm de lucru. Fiica mea caută muncă în fiecare zi. Cel mai important lucru pentru noi acum este un acoperiș deasupra capului. Planul meu este să o ajut pe fiica mea și pe nepotul meu, pentru ca lor să le fie mai ușor.
Nu am fost niciodată în Moldova înainte, dar țara s-a dovedit a fi foarte ospitalieră. Îmi place mult aici.
