Refugiata din Ucraina despre ajutorul primit în Moldova: „Sunt foarte fericită că am ajuns anume aici”

În decembrie 2023, Maria, în vârstă de 46 de ani, împreună cu fiul ei de 18 ani, Mark (numele au fost schimbate la cererea protagoniștilor), au venit din Ucraina în Moldova. Pentru familie, aceasta a fost o decizie dificilă, dar pentru sănătatea și siguranța copilului, Maria a făcut acest pas. Aici, i-au venit în ajutor angajații „Uniunii pentru Echitate și Sănătate”, care le-au oferit un loc de cazare și i-au ajutat cu un control medical.

 

Ucraina – Germania – Ucraina – Moldova

Când în februarie 2022 a început războiul în Ucraina, Maria și fiul ei au ajuns mai întâi în Germania.

– Ne-am urcat într-un tren de evacuare, cu greu am reușit să-l prindem și nici măcar nu știam unde vom ajunge. Mergeam acolo unde nu bombardează. Trenul a ajuns la Lvov. Toți oamenii au mers în diferite autobuze, și noi la fel. Până în acel moment nu dormisem de două săptămâni din cauza bombardamentelor, stăteam într-o pivniță rece, nu mâncam, nu ieșeam afară, era foarte înfricoșător, iar creierul nu mai funcționa corect. Am stat în Germania 9 luni și am decis să ne întoarcem în Ucraina, dar nici atunci nu am ajuns acasă. Am ajuns în vestul Ucrainei, în Carpați. Acolo Mark a terminat liceul. După aceea, am riscat și ne-am întors acasă, dar am stat doar trei luni și apoi am plecat în Moldova.

 

Factorul decisiv pentru o nouă încercare de a pleca a fost faptul că familia locuia la sat, într-o casă fără adăpost antiaerian, nici măcar pivniță nu avea.

– Era foarte înfricoșător când explodau obuzele în apropiere și dronele Shahed zburau pe deasupra, era insuportabil să trăim în asemenea frică. Am împachetat două valize cu lucruri și am plecat, – își amintește femeia. – În Moldova aveam o cunoștință care mi-a spus că la Bălți mi-ar putea oferi ajutor. Mi-a povestit că în oraș există organizația „Uniunea pentru Echitate și Sănătate”, care ne-ar oferi, mie și fiului meu, cazare pentru o perioadă de timp.

 

Angajații „Uniunii pentru Echitate și Sănătate” i-au întâmpinat pe Maria și fiul ei noaptea și i-au cazat în camera de criză a organizației. Aceasta este o cameră complet pregătită pentru cazare, cu lenjerie de pat curată, veselă, mobilier necesar. Familia din Ucraina a locuit acolo o săptămână, până când au reușit să închirieze o locuință la Bălți. Un mare ajutor pentru oaspeții din Ucraina a fost că în cameră era internet.

– În camera de criză este tot ce ai nevoie pentru o locuire temporară confortabilă – veselă, lenjerie curată, paturi, o măsuță, Wi-Fi. Internetul a fost pentru noi un factor decisiv, deoarece fiul meu a intrat în primul an de facultate și tocmai începea sesiunea. Datorită “Uniunii pentru Echitate și Sănătate”, nu a ratat niciun curs și a promovat excelent sesiunea în astfel de condiții. A susținut un examen chiar în autobuz, în timp ce ne deplasam spre Moldova, și a continuat să le susțină pe online și aici, în camera de criză. Fiul meu era foarte îngrijorat că va rata sesiunea, el este o fire foarte responsabilă, de aceea nici în Polonia sau Germania nu ne-am fi putut duce, ar fi ratat sesiunea și ar fi fost exmatriculat. Cu puterile proprii, el a fost admis la universitate cu finanțare de la bugetul de stat, iar în condițiile menționate, acest lucru a fost foarte dificil. Acum este în anul doi, studiază online pentru a deveni profesor de engleză.”

 

Probleme de sănătate și răspunsurile la ele

Mark, fiul Mariei, nu este un tânăr obișnuit. Acum are 18 ani, învață online cu succes la o universitate din Ucraina, dar fiecare zi este o luptă serioasă cu el însuși.

În copilărie Mark a fost diagnosticat cu ADHD (sindrom de deficit de atenție). Din cauza simptomelor, i-a fost greu să învețe la școală. Timp de trei ani, a făcut școală acasă, deoarece a fost victima bullying-ului. Sănătatea fragilă nu i-a permis nici să meargă constant la ore.

– Nu puteam să lucrez în Ucraina, soțul meu lucra. Nici măcar nu puteam să ies la muncă cu normă întreagă, fiul meu avea o sănătate fragilă. Mergea la școală doar pentru trei zile, apoi rămânea acasă fiindcă deseori era afectat de diferite infecții – fie virusul Coxsackie, mai târziu – COVID. Îmi amintesc că a avut toate infecțiile posibile. Și totul dura mult, cu complicații, imunitate groaznică, foarte scăzută. După el mă îmbolnăveam și eu. Era un cerc vicios. Când a început pandemia, într-un fel ne-a fost mai ușor să trăim, pentru că școlile s-au închis, nu trebuia să mai mergem și să ne îmbolnăvim constant.

În Moldova, medicii au suspectat că fiul ar putea avea sindrom Tourette. Ne-am adresat unui neurolog din cauza ticurilor. Le-a avut din copilărie, dar ni se spunea: ‘O să treacă’, și nimeni nu a acordat atenție. Acum au apărut ticuri vocale (pronunțarea sunetelor) și ticuri combinate (mișcări simultane complexe). Am observat și am mers la neurolog, pentru că fiul meu este deranjat de acestea și se simte jenat când este în public. “Uniunea pentru Echitate și Sănătate” ne-a oferit posibilitatea să consultăm un specialist. În Ucraina, nici măcar nu aveam această oportunitate. Locuind la sat în timpul pandemiei, când ne era frică să ieșim din casă, am neglijat scolioza, pentru că ne era frică, și spitalele erau închise o vreme. Războiul durează de aproape trei ani, și aceasta este o perioadă lungă. În plus, fiul meu mai are și alte afecțiuni care necesită examinări periodice, are o afecțiune cardiacă, carii, la fiecare trei luni trebuie puse plombe, toate acestea necesită timp. La noi în sat nu aveam mașină, mergeam mereu pe jos, chiar și programarea la medici era dificilă. Aici, în oraș, am avut posibilitatea să facem investigații medicale.

 

Pentru a face investigațiile necesare, Maria și Mark trebuiau să se înregistreze la un medic de familie, însă au întâmpinat unele dificultăți.

– Am mers la policlinică, încă iarna, pentru a ne înregistra la un medic de familie, ca să obținem trimitere la specialiști. Nu ne-a reușit din prima. Aveam nevoie de cardiolog, ortoped, ORL-ist, neurolog, dar ni s-a spus să venim doar când vom fi bolnavi, fie cu febră, fie cu tensiune. Atunci ne-am adresat medicilor care oferă asistență refugiaților. După aceea, am reîncercat să ne înregistrăm la medicul de familie, fiindcă medicii specialiști ne-au consultat, dar pentru referire la examinări de tip ecografie cardiacă, radiografie era nevoie și de consultarea medicului de familie. Sigur, se puteau face investigațiile și în clinici private, dar contra plată. Noi știam că se pot face în policlinica de stat, gratuit și am vrut să încercăm, de ce nu? Ne-am înregistrat, dar nici atunci nu ne-a reușit din prima, fie am venit în ziua greșită, fie altceva. Am reușit ca urmare să ajungem chiar și la neurolog. Vara am revenit pentru trimitere la ORL-ist, am așteptat o lună să ne vină rândul și în ziua când am ajuns la medic s-a dovedit că nu mai eram în sistem. A trebuit să mergem din nou la medicul de familie, să povestim toată istoria bolii și plângerile de la moment și să ne reînregistrăm din nou. Neurologul ne-a prescris medicamente și ne-a trimis la psihiatru, dar până acum nu am primit un răspuns, sau un diagnostic clar. Ne trimit la Chișinău, dar nu ne spun nimic concret, unde să mergem.

 

Viața de zi cu zi a familiei din Ucraina în Moldova

La finalul discuției noastre, Maria a povestit cum ea și fiul ei trăiesc acum în Bălți.

– Viața noastră de zi cu zi se desfășoară în bucătăria apartamentului închiriat. Mark nu are cu cine vorbi. Se simte foarte jenat din cauza faptului că scoate sunete tot timpul și are mișcări involuntare. Își reține impulsurile, iar acest lucru necesită eforturi suplimentare și îl obosește foarte mult. În afară de studiile online la universitate, se joacă pe calculator, Minecraft, și acolo creează adevărate capodopere – palate, lumi. În plus, se uită la videoclipuri cu pisicuțe, acestea îl distrag.

Din punct de vedere psihologic, în Moldova este mult mai ușor decât în Germania. Sunt foarte fericită că am ajuns anume aici. Eu personal am terminat niște cursuri, și la moment învăț o nouă meserie – design grafic.

Ca mamă cu un copil care are probleme de sănătate și care trebuie să supraviețuiască în condițiile războiului, pot spune următoarele: dacă trebuie să pleci, atunci pleci. Cei care rămân, riscă în mod constant fie să fie uciși, ori să fie răniți, mutilați.

Să plecăm de acasă a fost foarte greu, mai ales a doua oară, atunci când am lăsat și câinele, am lăsat totul. Câinele din păcate a murit după o explozie, inima lui nu a rezistat.

Omul ori are forța necesară să facă față situației, ori nu. Fiecare dintre noi trebuie doar să facă ceea ce poate pentru a-și asigura siguranța personală și a copilului său.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top